Mă gândeam la care ar putea fi etimologia numelui "Băsescu". După o perioadă de o durată nedeterminată de timp, nu mi-au venit în minte decât două variante:

de la tribul tracic al Bessilor, al căror nume înseamnă încredere sau jurământ sfânt care nu poate fi încălcat.

de la băşină

Care o fi oare ? :-)

Am văzut prin cartier un restaurant numit foarte original "La Bucătarul Supărat". Nu scria de ce e supărat sau ce fel de supărare era. Poate că era supărat ca'n rockul supărat: însă nu ştiu câţi ar accepta mâncarea făcută de un Marilyn Manson. Poate că era genul de supărare care ar face un bucătar să spună "r'aţi ai dracu' de vegetarieni cu leguminoasele voastre". Oricum, prefer să nu risc ca mâncarea acestuia să-mi supere stomacul.

Jocurile adventure nu mai sunt cum erau pe vremuri... nu va mai apărea vreun Indiana Jones care să afle destinul Atlantidei, nici un Guybrush Threepwood care să devină un pirat haios al insulelor Caraibe, nici un Simon sau Rincewind care să afle tainele magiei, nici măcar un Larry care să-şi folosească farmecele în cucerirea unor noi redute. Păcat a fost o eră frumoasă, dar tehnologia ne permite astăzi să avem jocuri 3-D supra-realiste, pline de monştri şi sânge. Cică nu mai există loc pentru umor în această industrie. Interesant efectul: pe vremuri, calculatorul era folosit doar de o mică elită, atunci jocurile trebuiau să fie inteligente, altfel nu se vindeau. Acum e altfel. Poate că se întâmplă ce s-a întâmplat şi cu industria muzicală, care s-a dezvoltat din entuziasmul hipioţilor.

Totuşi există, ca peste tot, entuziaşti, care vor să continue tradiţia adventure clasic: Aceste "fangames" sunt create de amatori doar din pasiune. Majoritatea au deficienţe fie în grafică, fie în scenariu, dialoguri, muzică etc, dar există şi unele care sunt mai bune. Poate în câţiva ani vor apărea mai multe şi vor revoluţiona genul, cine ştie...

Ah, look at all the lonely people... Eram zilele trecute la McDonald's-ul de la Metrou Unirii (eram foarte grăbit şi hămesit) şi observasem că absolut toţi cei 15-20 de clienţi erau singuri la masă. Unii citeau cărţi sau reviste, alţii se gândeau şi priveau în depărtare, unul îmbrăcat la costum chiar părea să se uite pe nişte rapoarte financiare. Din când în când înfulecând câte un cartof fără savoare de cartof cu câte un hamburgher cam fad. Tot ce se auzea era muzica din fundal. Interesant în McDonald's-uri e muzica: veche cam de douăzeci de ani, e gândită să nu deranjeze pe aproape nimeni. Însă de data asta era nişte rock românesc, cam prost, dar oarecum original. Am guglat versurile şi nu apăreau pe nicăieri. Ciudat.